Batranelul alb…

… m-a asaltat ieri la mijlocul trecerii de pietoni, cand ma oprisem. Avea parul lung si alb, iar mustata era de asemenea alba, un alb precum al bunicului pe patul de moarte. Avea ochelari si parea de treaba, nu avea privirea libidinoasa pe care o gasesti de cele mai multe ori la barbatii in varsta care se iau de tine.
- Domnisoara, din cauza dumneavoastra, nu am reusit sa trec. M-am luat dupa dvs, de ce ati incetinit?
As fi vrut sa ii raspund, in schimb am zambit tamp, scotandu-mi castile din ureche.
- E, lasati, puneti-va castile inapoi.
Si apoi a inceput sa imi spuna niste versuri cu pasi indepartati si-nceti aduc efemeritatea, insa mi-a fost rusine sa il intreb cui ii apartine poezia.
- Frumos, nu?
Am spus un da mancat de timiditate si am pasit din nou inainte. Nu m-am intors sa vad in ce directia a luat-o; era doar un batranel cu parul alb, imbracat in alb, aducandu-mi aminte de bunicul.

~ de petrasprice pe iulie 7, 2009.