Marguerite Duras – Stavilar la Pacific
Prima data m-am izbit de acest nume acum 3 ani cand, impreuna cu sora mea, am vizionat “Hiroshima, mon amour”. Scenariul mi s-a parut extraordinar, insa nu pentru un film, ci pentru o piesa de teatru. Filmul iti provoaca melancolie, atat din pricina decorului, cat si a personajelor – doua la numar.
Mai apoi a aparut colectia Cotidianul si am citit “Ochi albastri, parul negru”. Cartea m-a impresionat la limita bunului simt, insa acum, citind “Stavilar la Pacific” pot spune despre Marguerite Duras ca, din punctul meu de vedere, este o scriitoare in adevaratul sens al cuvantului. “Stavilar la Pacific” descrie viata unei familii in Indochina – mama, Joseph si Suzanne. Cu cat parcurgi cartea cu atat iti doresti sa nu se termine niciodata, caci viata personajelor este peste masura de interesanta si de trista. Mama si-a petrecut intreaga viata visand la posibilitatea de a avea intr-adevar rost cultura din fiecare an, mareea stricand mereu rasadurile. De aici si titlul, stavilarele la Pacific reprezinta obsesia mamei si influenteaza modul de viata a intregii familii. Joseph, barbat in devenire, isi exprima tot mai des dorinta de a parasi regiunea, iar Suzanne asteapta cu o rabdare ingrozitoare venirea unui strain sa o ia de acolo. Rand pe rand fiecare isi dezvaluie nazuintele si te simti prins de amalgamul de sentimente contradictorii din intreaga carte, in special spre final. Nimic nu le schimba ratiunea si te lasi dus cu fiecare cuvant in acea regiune, crezand ca tu insuti doresti o femeie, ca tu insati astepti la pod o masina, ca tu insati plantezi si te zbati pentru a opri inevitabilul.
“Stavilar la Pacific” te invata ca atat rabdare, cat si nerabdarea, duc inspre final, caci mama moare spre final, iar Joseph si Suzanne pleaca inspre oras. Joseph indragostit de o femeie casatorita pleaca cu aceasta, iar Suzanne isi pierde virginitatea inainte de a pleca cu un baiat din regiune. Traiesti alaturi de ei dezamagire, iubire, deprimare si tot mai mult speranta mamei.
Un citat dupa cum urmeaza:
” Suzanne se plimba intaia oare in cartierul de sus, ascultand intru catva de sfatul lui Carmen.
Nu-si inchipuia ca trebuia sa fie o zi de seama in viata ei, cand pentru prima data, singura, la saptesprezece ani, se ducea sa descopere un mare oras colonial. Nu stia ca acolo stapaneste o ordine riguroasa si ca toate categoriile de locuitori sunt atat de diferentiate, incat esti pierdut daca nu reusesti sa faci parte dintr-una din ele.
Suzanne se straduia sa mearga firesc. Se facuse ora cinci. Mai era cald, dar toropeala dupa-amiezii trecuse. Strazile se umpleau, putin cate putin, de oameni albi, odihniti dupa ce-si facusera siesta si dusul de dupa-amiaza, care-i racorise. Era privita. Oamenii intorceau capul dupa ea, ii zambeau. Nici o fata alba de varsta ei nu mergea singura pe strazile cartierului de sus. Acelea pe care le intalneai erau in grupuri, imbracate cu rochii sport. Unele cu o racheta de tenis sub brat. Se intorceau si o priveau. Si altii se intorceau. Se intorceau, se uitau la ea si suradeau: <> Chiar femeile in toata firea rareori erau singura. Mergeau in grup. Suzanne le intalnea. Grupurile erau toate invaluite in parfumul tigarilor americane si arome proaspete de bani. Toate i se pareau lui Suzanne frumoase, si eleganta lor estivala era o insulta pentru lumea inconjuratoare. Mai ales mergeau ca niste regine, vorbeau, radeau, faceau gesturi in armonie deplina cu mediul lor, mediul celor care traiau cu o usurinta extraordinara. Si un gand se insinuase pe nesimtite, de cand pornise pe bulevardul care unea linia de tramvai cu centrul cartierului de sus; apoi ceea ce era nebulor se limpezi, si cand ajunsese in centrul cartierului de sus, isi intari convingerea care deveni o realitate de neinlaturat: era ridicola si se vedea de la o posta. Carmen nu avea dreptate. Nu-i era dat oricui sa mearga pe strazile acelea, pe trotuarele lor, printre acei nobili si copii de regi. Nu oricine in lume beneficia de aceleasi drepturi de a se misca. Ei aveau infatisarea celor ce merg spre o tinta precisa, intr-un decor familiar si printre semenii lor. Ea, Suzanne, n-avea nici un tel, nici semeni, si nu mai fusese niciodata pe scena acestui teatru.
Incerca zadarnic sa se gandeasca la altceva.
Era privita staruitor.
Si cu cat era privita mai staruitor, cu atat se convingea ca avea o infatisare scandaloasa, ca era culmea urateniei si prostieri. Fusese de-ajuns ca doar unul sa se uite insistent la ea si imediat ii contaminase fulgerator si pe ceilalti. Acum, toti cei care o intalneau parca fusesera instiintati, tot orasul era instiintat, si ea nu putea face nimic, nu putea decat sa mearga inainte, complet incoltita, condamnata sa infrunte privirile atintite asupra ei, mereu inlocuite de alte priviri, sa infrunte rasetele lor tot mai vizibile, care treceau pe langa ea, improscand-o si din spate. Nu se prabusea strafulgerata, mergea pe marginea trotuarului si ar fi vrut sa moara, sa dispara, sa se scurga prin rigola. Ii era tot mai rusine. Se ura, ura totul, fugea de ea, ar fi vrut sa fuga departe de toate, sa se descotoroseasca de toate. De rochia cu flori mari, albastre pe care Carmen i-o imprumutase, de rochia aceea de la Hotel Central, prea scurta, prea stramta. De palaria de pai, cum nu mai avea nimeni. De parul ondulat, cum nu-l purta nimeni. Dar asta n-ar fi fost nimic. Ea, ea era demna de dispret, din crestet pana-n talpi. Din pricina ochilor, dar unde sa-i arunce? Din pricina bratelor ca de plumb, niste otrepe, din pricina inimii, un animal indecent, din cauza picioarelor nevolnice. Pe ea, care taraste o asemenea poseta, o veche poseta a mamei, imbecila, ah de-ar muri! Ar fi vrut sa arunce poseta la canal cu tot ce avea inauntru… Dar nu se arunca o poseta la canal. Toata lumea ar fi alergat, ar fi inconjurat-o. Poate ar fi fost cel mai bine. Si-ar fi dat sfarsitul, incet, lungita in canal, cu poseta langa ea si asa ar fi fost obligati sa nu mai rada.”
Marguerite Duras – Stavilar la Pacific (1950) , Humanitas 2006, Traducere de Alexandru Baciu
Lasă un Răspuns