Vesnica mama soacra

Am tot citit, am tot auzit de prin parti ca mama soacra este atat de rea pentru barbati precum dracul in Rai. Tot auzind povesti cu mama soacra si auzindu-i si pe cumnatii mei cum ii pregateau maica mii covorul rosu in gara, am crezut ca totul e doar o gluma. Dar se pare ca pana nu dai cu fruntea de ceva nu crezi orice ar fi, seara trecuta mi-a demonstrat ca orice ai fi – fata sau baiat- mama soacra e la fel de rea pentru toti. Poate sa fie in particular o femeie extraordinara, insa in privat cu tine sa fie al mai nasol om de pe pamant.
Eh si dupa zeci de replici de genul “esti tu paranoica, mama nu are nimic cu tine”, aseara pana si D. m-a crezut cand am zis “maica-ta nu ma inghite deloc!”. Viitoarea mama-soacra (asta daca intr-o zi chiar voi fi in stare sa accept sa port inel) e moldoveanca precum mama si totul porneste cu stangul daca noi, cei doi porumbei fara acte, locuim impreuna. Si incepand de la acest subiect se trezesc alte sute de replici ce sunt in stare sa ofenseze intreaga familie, nu doar persoana in cauza.
Dupa cum spuneam aseara a fost ziua decisiva in care in sfarsit toata lumea a priceput ca sunt cea mai nasoala posibila viitoare nora in ochii soacrei. Si de nu ar fi asta totul, caci ochii se mai schimba, dar de la priviri si ignorare pana la replici de intepat nu a mai fost cale lunga. Oricum, soacra fiind ea moldoveanca venita in Bucuresti sa lucreze (asta acum 30 de ani) a ramas cu ideile pe care mi le spune si mama mai tot timpul. Doar ca daca vin din partea mamei parca nu e acelasi dus rece venind din partea soacrei. Pe mama pot sa o ignor sau sa o fac sa se astampere cu promisiuni “da,mama, la anul ne casatorim, stai fara grija” (si in gandul meu sa imi spun “eh, cine mai crede in casnicie in ziua de azi? nu oi fi singura apucata care nu vrea sa fie inregistrata la primarie”), pe soacra insa nu. Tac chitic si il imping pe D. cu un deget sa stea el in inaintare. Ca na, el e fiu-su.
Am mai auzit eu de mame care nu sunt dispuse sa isi lase fiul sa se insoare, dar de mama care sa il intrebe zilnic cand e nunta nu am mai pomenit in vecii vecilor. Sa ne fereasca Dumnezeu de asemenea soacre.

Raceala

Daca ar fi sa mai iau dupa vorba profului de mate din scoala generala ar trebui sa ma simt tare bine, dar uite ca nu e asa. Ne spunea tot timpul ca numai oamenii destepti racesc vara. Ar trebui sa ridic in slavi faptul ca e cam a doua oara cand racesc in ultimii patru ani, caci, se pare, Bucurestiul a facut macar acest bine.
Dar nu am cum, nu pot sa ma linistesc gandidu-ma la cat de desteapta sunt pentru ca am racit in luna lui cuptor. Cred ca totusi proful de mate ne lua doar la misto, cum facea si cu alte lucruri, cu bucata de slanina cu care te dai pe pantofi ca sa straluceasca. E nasol sa nu poti raspira pe nas si sa deschizi intr-una gura ca poate prin gatul umflat de la tutun intra ceva aer si in tine. Pe urechi de ce nu putem respira? Macar stiu ca alea nu sunt infundate niciodata.
Ah, mi-am adus aminte de A. care citea Aspirina saracului. Asta acum 3-4 ani. Am aflat si eu anul acesta ce inseamna de fapt aspirina saracului. Slava Domnului ca mereu gasesc oameni care sa imi explice ironiile astea, ca singura m-as cam pierde in gogosi pentru mincinosi.
Eh, dupa cum spuneam am racit. Si ma doare capul si simt ca imi fierb ochii in cap. Imi aduc aminte cum in februarie Dan a facut febra 40 de grade si cand m-am dus la Sensiblu mi-au dat tot felul de medicamente in valoare de 60 de lei ca apoi sa imi dea o folie de algocalmin (vreo 2 lei acolo) pentru cazuri extreme. Si dupa 2 ore de facut frectii cu otet, luat nurofen si alte chestii, febra nu a scazut. In schimb administrand un algocalmin in 5 minute revenise la normal cu totul. De aceea nu imi plac mie medicamentele.
Probabil diseara voi bea un ceai din acela de ierburi, imi voi incalzi spirtul pentru a-l amesteca cu cartof dat prin razatoare (am mai facut asa si aproape am dat foc la casa – nu stiu unde imi era mintea pe atunci .. scufundata in muci) si voi astepta sa imi treaca luand doar Propolis.
Dar dupa cum spunea proful de mate “Petrisor, ar trebui sa te simti bine, numai oamenii destepti racesc vara!”…

Excursia

Din blog in blog am ajuns pe acest site . Fotografii frumoase cu locuri dragi in care am fost si eu de atatea ori, fiind din zona. Vazand fotografiile de la Radauti si cele de la Putna mi-am adus aminte de excursia facuta cu clasa, singura din scoala generala, si m-a prins regretul ca nici pana in ziua de azi nu am vazut Putna. Poate vara aceasta.
Eram in clasa a2-a si invatatoarea a spus ca vom face o excursie. In mare parte tin minte bucuria copiilor, cum lui Sebi i s-a facut rau pe autocar si statea numai cu lamaia langa el, cum cu Natasa, Marius si Cristina ne-am batut in curtea casei lui Porumbescu, cum la Sadoveanu eram toti incantati, mai ales eu care tocmai citisem “Nada florilor” si inca visam la noptile descrise in carte. De asemenea casa lui Creanga si vesnicile povesti ale ghidului cu motanei si descrierea razboiului de tesut ce acum se pare ca este tot in mijlocul camerei. La Radauti am vazut prima data o gradina zoologica si am fost incantata de camila ce se afla chiar la intrarea in gradina.
La un moment dat, pe drum am oprit sa mancam in aer liber si am mers in padure. Acolo ne-am urzicat incat timp de doua zile am fost plini de bubite rosii pe picioare. Am vazut atunci si cea mai mare satra de tigani, mai mare decat cea ce trecea vara de vara prin satul bunicilor. As fi plecat atunci cu satra, as fi luat ouale fierte si le-as fi oferit drept monezi pentru a sta si eu in acea caruta acoperita, sa ma joc cu fetitele cu parul lung si impletit.
La Cetatea din Targu Neamt ne-am speriat cu totii caci podul era subred si ne tinea invatatoarea pe fiecare in parte sa ajungem in fata fostei gropi cu lei.
La Voronet am aruncat fiecare cate un banut la intrarea in manastire, pentru a avea noroc. La Putna nu am mai ajuns totusi, iar invatatoarea ne-a cumparat fiecaruia cate o napolitana in ciocolata pentru ca a modificat traseul.
E ciudat cum inca tin minte toate aceste lucruri, poate pentru ca a fost prima excursie si pentru ca una din cele putine pe care le-am facut cu scoala. A fost o excursie diferita de cea din liceu, in care am vazut atatea locuri si lucruri care au o mare valoare in cultura romaneasca ce mi-au ramas inscriptionate undeva intr-un neuron.

Batranelul alb…

… m-a asaltat ieri la mijlocul trecerii de pietoni, cand ma oprisem. Avea parul lung si alb, iar mustata era de asemenea alba, un alb precum al bunicului pe patul de moarte. Avea ochelari si parea de treaba, nu avea privirea libidinoasa pe care o gasesti de cele mai multe ori la barbatii in varsta care se iau de tine.
- Domnisoara, din cauza dumneavoastra, nu am reusit sa trec. M-am luat dupa dvs, de ce ati incetinit?
As fi vrut sa ii raspund, in schimb am zambit tamp, scotandu-mi castile din ureche.
- E, lasati, puneti-va castile inapoi.
Si apoi a inceput sa imi spuna niste versuri cu pasi indepartati si-nceti aduc efemeritatea, insa mi-a fost rusine sa il intreb cui ii apartine poezia.
- Frumos, nu?
Am spus un da mancat de timiditate si am pasit din nou inainte. Nu m-am intors sa vad in ce directia a luat-o; era doar un batranel cu parul alb, imbracat in alb, aducandu-mi aminte de bunicul.

You selfdistructed, little girl.

Viata colcaie vara asta. Ieri a fost o zi buna, o zi in care m-am simtit ca acum 5-6 ani, cand locuiam cu parintii si ma simteam atat de libera.
De dimineata am fost in piata si am venit acasa incarcati cu de toate. Am ramas singura toata ziua si am facut tot ce mi-a trecut prin cap, mi s-au umflat ochii de la atatea filme proaste de la TV, am ras de m-am prapadit jucandu-ma cu hamsterelul si am avut grija de pestisori. Pe langa toate astea am gatit dovlecel pane dupa reteta mamei, am stat si am batut dovlecelul cu furculita pentru a elimina cat mai multa apa. Am copt ardeii si i-am curatat, ca pe vremuri, cand punea mama pentru iarna de toate. Asta era treaba mea la 16 ani, sa cojesc ardeii, sa bat dovlecelul, sa tai toate legumele. Ieri am simtit racoarea casei din Botosani, mi-am adus aminte de camera mea in care aveam dreptul sa fiu oricine. Ieri in toata singuratatea ce domnea in intregul apartament m-am simtit al naibii de bine amintindu-mi cum mergeam cu tata in Capat la Unu’ pentru a cumpara un pepene de 10kg ca apoi sa dam toti iama ca nebunii. In cinstea acelor zile am mancat jumatate de pepene. Si mi-am imaginat ca sunt la masa din bucatarie, ca ma joc cu cutitul si cojile de pepene, ca geamul e larg deschis si se aud copii jucandu-se. Apoi cand am strans vasele si le-am spalat mi-am adus aminte cum duminica trebuia sa strang vasele si sa le spal, ascultand Europa Fm, caci pe atunci nu aveam TV in bucatarie.
Astazi am ramas doar cu acele clipe, cu acele amintiri, caci in noaptea ce a trecut parca toate sentimentele au disparut.

Scorpions – Daddy’s girl

Marguerite Duras – Stavilar la Pacific

Prima data m-am izbit de acest nume acum 3 ani cand, impreuna cu sora mea, am vizionat “Hiroshima, mon amour”. Scenariul mi s-a parut extraordinar, insa nu pentru un film, ci pentru o piesa de teatru. Filmul iti provoaca melancolie, atat din pricina decorului, cat si a personajelor – doua la numar.
Mai apoi a aparut colectia Cotidianul si am citit “Ochi albastri, parul negru”. Cartea m-a impresionat la limita bunului simt, insa acum, citind “Stavilar la Pacific” pot spune despre Marguerite Duras ca, din punctul meu de vedere, este o scriitoare in adevaratul sens al cuvantului. “Stavilar la Pacific” descrie viata unei familii in Indochina – mama, Joseph si Suzanne. Cu cat parcurgi cartea cu atat iti doresti sa nu se termine niciodata, caci viata personajelor este peste masura de interesanta si de trista. Mama si-a petrecut intreaga viata visand la posibilitatea de a avea intr-adevar rost cultura din fiecare an, mareea stricand mereu rasadurile. De aici si titlul, stavilarele la Pacific reprezinta obsesia mamei si influenteaza modul de viata a intregii familii. Joseph, barbat in devenire, isi exprima tot mai des dorinta de a parasi regiunea, iar Suzanne asteapta cu o rabdare ingrozitoare venirea unui strain sa o ia de acolo. Rand pe rand fiecare isi dezvaluie nazuintele si te simti prins de amalgamul de sentimente contradictorii din intreaga carte, in special spre final. Nimic nu le schimba ratiunea si te lasi dus cu fiecare cuvant in acea regiune, crezand ca tu insuti doresti o femeie, ca tu insati astepti la pod o masina, ca tu insati plantezi si te zbati pentru a opri inevitabilul.
“Stavilar la Pacific” te invata ca atat rabdare, cat si nerabdarea, duc inspre final, caci mama moare spre final, iar Joseph si Suzanne pleaca inspre oras. Joseph indragostit de o femeie casatorita pleaca cu aceasta, iar Suzanne isi pierde virginitatea inainte de a pleca cu un baiat din regiune. Traiesti alaturi de ei dezamagire, iubire, deprimare si tot mai mult speranta mamei.
Un citat dupa cum urmeaza:
” Suzanne se plimba intaia oare in cartierul de sus, ascultand intru catva de sfatul lui Carmen.
Nu-si inchipuia ca trebuia sa fie o zi de seama in viata ei, cand pentru prima data, singura, la saptesprezece ani, se ducea sa descopere un mare oras colonial. Nu stia ca acolo stapaneste o ordine riguroasa si ca toate categoriile de locuitori sunt atat de diferentiate, incat esti pierdut daca nu reusesti sa faci parte dintr-una din ele.
Suzanne se straduia sa mearga firesc. Se facuse ora cinci. Mai era cald, dar toropeala dupa-amiezii trecuse. Strazile se umpleau, putin cate putin, de oameni albi, odihniti dupa ce-si facusera siesta si dusul de dupa-amiaza, care-i racorise. Era privita. Oamenii intorceau capul dupa ea, ii zambeau. Nici o fata alba de varsta ei nu mergea singura pe strazile cartierului de sus. Acelea pe care le intalneai erau in grupuri, imbracate cu rochii sport. Unele cu o racheta de tenis sub brat. Se intorceau si o priveau. Si altii se intorceau. Se intorceau, se uitau la ea si suradeau: <> Chiar femeile in toata firea rareori erau singura. Mergeau in grup. Suzanne le intalnea. Grupurile erau toate invaluite in parfumul tigarilor americane si arome proaspete de bani. Toate i se pareau lui Suzanne frumoase, si eleganta lor estivala era o insulta pentru lumea inconjuratoare. Mai ales mergeau ca niste regine, vorbeau, radeau, faceau gesturi in armonie deplina cu mediul lor, mediul celor care traiau cu o usurinta extraordinara. Si un gand se insinuase pe nesimtite, de cand pornise pe bulevardul care unea linia de tramvai cu centrul cartierului de sus; apoi ceea ce era nebulor se limpezi, si cand ajunsese in centrul cartierului de sus, isi intari convingerea care deveni o realitate de neinlaturat: era ridicola si se vedea de la o posta. Carmen nu avea dreptate. Nu-i era dat oricui sa mearga pe strazile acelea, pe trotuarele lor, printre acei nobili si copii de regi. Nu oricine in lume beneficia de aceleasi drepturi de a se misca. Ei aveau infatisarea celor ce merg spre o tinta precisa, intr-un decor familiar si printre semenii lor. Ea, Suzanne, n-avea nici un tel, nici semeni, si nu mai fusese niciodata pe scena acestui teatru.
Incerca zadarnic sa se gandeasca la altceva.
Era privita staruitor.
Si cu cat era privita mai staruitor, cu atat se convingea ca avea o infatisare scandaloasa, ca era culmea urateniei si prostieri. Fusese de-ajuns ca doar unul sa se uite insistent la ea si imediat ii contaminase fulgerator si pe ceilalti. Acum, toti cei care o intalneau parca fusesera instiintati, tot orasul era instiintat, si ea nu putea face nimic, nu putea decat sa mearga inainte, complet incoltita, condamnata sa infrunte privirile atintite asupra ei, mereu inlocuite de alte priviri, sa infrunte rasetele lor tot mai vizibile, care treceau pe langa ea, improscand-o si din spate. Nu se prabusea strafulgerata, mergea pe marginea trotuarului si ar fi vrut sa moara, sa dispara, sa se scurga prin rigola. Ii era tot mai rusine. Se ura, ura totul, fugea de ea, ar fi vrut sa fuga departe de toate, sa se descotoroseasca de toate. De rochia cu flori mari, albastre pe care Carmen i-o imprumutase, de rochia aceea de la Hotel Central, prea scurta, prea stramta. De palaria de pai, cum nu mai avea nimeni. De parul ondulat, cum nu-l purta nimeni. Dar asta n-ar fi fost nimic. Ea, ea era demna de dispret, din crestet pana-n talpi. Din pricina ochilor, dar unde sa-i arunce? Din pricina bratelor ca de plumb, niste otrepe, din pricina inimii, un animal indecent, din cauza picioarelor nevolnice. Pe ea, care taraste o asemenea poseta, o veche poseta a mamei, imbecila, ah de-ar muri! Ar fi vrut sa arunce poseta la canal cu tot ce avea inauntru… Dar nu se arunca o poseta la canal. Toata lumea ar fi alergat, ar fi inconjurat-o. Poate ar fi fost cel mai bine. Si-ar fi dat sfarsitul, incet, lungita in canal, cu poseta langa ea si asa ar fi fost obligati sa nu mai rada.”
Marguerite Duras – Stavilar la Pacific (1950) , Humanitas 2006, Traducere de Alexandru Baciu

Tot Bulgaria

Dupa ce am povestit aici despre Bulgaria, revin cu fotografii aici.

Michael Jackson si exasperarea

Gata, m-am saturat. Oriunde te duci, oridune te intorci numai Michael Jackson. MTV-ul si VH1 dau intr-una topuri cu Michael Jackson, BBC-ul si Realitatea dau stiri despre inmormantare, la radio se da Michael Jackson, multi care nu au avut niciodata in playlistul lor muzica lui acum asculta.
Fratilor mai lasati-o moarta. Poate a fost cineva, poate nu a fost cineva, dar chiar asa intr-una de cand a murit il ridicati in slavi. Ani de zile cat a avut procesele nu ati difuzat nimic din cariera lui, chiar daca unele piese merita ascultate. Acum sunteti ipocriti, ce naiba.
Fir-ati ai naibii cu toata amaraciunea voastra ca sunteti ca niste bocitoare de la o inmormantare moldoveneasca!

Bulgaria

Cum treci Dunarea si de Ruse, ajungi in cu totul alta tara. Nimic de acolo nu se compara cu ce e la noi si spun asta cu parere de rau.
Ce am observat in primul si primul rand a fost faptul ca cei 400 de km erau asfaltati extraordinar, nu te hurducaiai si in sate, indiferent ca drumul era pe autostrada, drum european sau drum national, soseaua era foarte bine facuta. Nici nu se compara cu ce e pe la noi, cand pe autostrada iti este frica sa bagi viteza ca e posibil sa cazi intr-o groapa si sa te nenorocesti.
Apoi am vazut lanurile, de grau, de floarea soarelui, de levantica, de porumb. Totul cultivat aproape de perfectiune, frumos ingrijite. Gloria (masina care treiera graul) se afla atunci pe camp. Atunci cand ne-am intors toate lanurile de grau erau treierate. De ce la noi campul este in paragina, de ce la noi nu se mai lucreaza pamantul, de ce doar importam si nu exportam cand am avea de unde? Bulgaria a primit la fel ca noi bani de la UE pentru agricultura. Diferenta dintre noi si ei este ca ei chiar au folosit banii pentru agricultura, pe cand noi nu.
In sate nu vedeai decat casute frumos ridicate, cu acoperis de tigla, toate cu acoperis portocaliu si frumos varuite. Nu erau case sa iasa in evidenta precum la noi. Curatenie in sate. O diferenta atat de mare, curtile caselor ingrijite, nu ca la noi, ca vezi gunoaie si gunoaie imprastiate peste tot.
Un apartament cu 2 camere imens, avand la dispozitie bucatarie, baie, frumos mobilat. Costul 40E. M-am interesat pentru o mica vacanta la Tusnad. 50E pe noapte pentru o camera de 2 persoane. Vi se pare normala aceasta diferenta? Mie nu. De ce sa dau 50E pe noapte pe o camera intr-un hotel de 3 stele care oricum nu arata foarte bine, cand in Sveti Vlas in Bulgaria un apartament la malul marii costa 40E?
Marea a fost curata primele zile. Plaja destul de retrasa, maxim 20 de oameni pe toata plaja in acea zone. Sveti Vlas este o mica statiune, in prag de expansiune, aflata la 30km de Burgas. Pot spune ca este o statiune curata si mult mai frumoasa decat cele de pe la noi. Casele vechi pescaresti nasc inspre vest, iar hotelele sunt extrem de frumos construite. Lemnul este partea cea mai frumoasa din hotele.
In ultimele zile, insa, marea a adus alge de la furtuna, dar nu a putut ruina cu totul fericirea de a vedea un crab si de a inota alaturi de un banc de pesti argintii. In Romania nu am vazut decat mucuri de tigara pe langa mine, precum si pampersi.
Am vizitat si statiunile alaturate. Sunny Beach este foarte aglomerata si astfel mai murdara. Sute de oameni se plimbau pe pietonal, indreptandu-se spre mare. Nessebar, o insula pe care ajungi cu masina, se ridica cu cladiri vechi si multe magazine cu suveniruri. Am cumparat obiecte din lut, pictate la jumatate din pretul pe care il au in Romania. Cu cateva leve cumparai multe lucruri, frumos facute, lucrate manual. Spre deosebire de noi, care aducem acum chinezarii pana si pe Cheile Bicazului.
Preturile nu erau deloc mari. Ma refer la mancare. Si vorbim aici despre o statiune, o Coca-Cola la 0,5 l costa intr-un restaurant situat pe malul marii doar 2 leva. 4 lei. La noi pana si intr-o terasa cumperi o sticla la 0.3 l cu 6 lei.
Am gasit in Nessebar zeci de romani. Un grup mare s-a urcat cu noi in autobuz si vorbeau inflacarati si veseli in limba mea, in limba noastra. Restaurantele aveau meniul in rusa, engleza si romana. Vanzatorii stiau romana si iti spuneau “Multumesc”. Asta nu am intalnit-o in propria tara, cand in Brasov vanzatoarea imi vorbea incapatanata in maghiara.
Totusi cand am plecat si am vazut “Romania” scris mare pe podul de pe Dunare m-am simtit acasa. M-am simtit bine in tara mea, cu toate neajunsurile, cu gropile de pe sosea, cu groapa din tunelul de la Tineretului. M-am simtit bine si cu preturile umflate.
Oare voi rezista cand ma voi decide sa plec cu totul si de tot din tara asta?

Am revenit..

Am revenit in Romania. Si e mai urat decat pare…

Am revenit si am aflat de o colega de facultate ce a avut un accident de masina si in momentul de fata se afla in coma. Deoarece spitalele duc lipsa de sange, va rog, pe voi cei care puteti sa faceti acest lucru, sa donati sange pentru ea. Mai multe detalii aici: http://saveana.wordpress.com/ .

Despre Bulgaria mai tarziu.